4 Munti

Intro

Sunt multe articole despre 4Munti pe net, cele mai multe din perspectiva unor oameni care știu să se dea pe bicicletă. Am zis să ofer un articol și din perspectiva ultimului clasat.

Am auzit de 4Munți acum 2 ani din articole ca cel al lui Horatiu Campian. Părea a fi cel mai frumos concurs de la noi. Tot în acel an am ajuns prima oară la 2000 de metri pe bicicletă făcând urcarea pe Leaota, cea din etapa a doua. Priveliștea de acolo m-a câștigat definitiv si mi-a intrat în cap să particip în 2016.

Știam că este un concurs mult peste nivelul meu care este undeva de primii 20-25% la Prima Evadare (dacă mă și antrenez un pic) sau de prima jumătate la Marvin tura scurtă. Deci stau doar un pic mai bine decât un începător, am foarte puțină experiență pe munte și mi-e teribil de frică pe coborâri (unde n-am tehnică deloc).

Dar e bine să ai obiective ambițioase și la începutul anului mi-am luat o pereche de cauciucuri de șosea, un ciclocomputer mai bunicel și m-am apucat să fac kilometri încercând să-mi îmbunătățesc cadența și pulsul. Am făcut vreo 1600 km din februarie si până în iunie și am urcat vreo 10000 de metri. Mult prea puțin față de ce urma la 4 Munți dar mult peste ce făcusem în alți ani (în cel mai bun an de până acum făcusem vreo 900km). Dar n-am reușit să fac niciun traseu mai tehnic. Multă șosea și cam atât. Am fost și la Maratonul Vinului și urcările de acolo au fost promițătoare, m-am simțit bine și mi-am bătut cu mult cei mai buni timpi. Nu am reușit însă să pierd și în greutate și eram în continuare supraponderal cu 87kg la 1.83. Ca să rezum la începutul lui iunie îmi dădeam 20% șanse să termin 4 Munți. Apoi concursul și-a modificat data, am schimbat echipa (coechipierul având o delegație în străinătate) și am hotărât să merg cu Cătălin, al cărui coechipier inițial renunțase tot din motive de calendar. Știam că este mult peste nivelul meu. Cu un an înainte terminase tura lungă de la Cozia în același timp în care eu am făcut tura scurtă.

16 iunie

Ajungem în Câmpulung și căutăm înscrierea care trebuia să fie la casa de cultură. Sunt 2 în Câmpulung și nu părea să fie la niciuna. Într-un final ajungem la primărie unde păreau să fie mai mulți bicicliști. Ajungem și văd că prima etapă s-a schimbat. Nu mai erau 59km cu 1850m ci 70km cu 2150m. Deja urma să fie cea mai dură etapă pe care o făcusem vreodată. N-am mai făcut ture de peste 2000m urcare. Dar partea rea nu era aici. Profilul m-a speriat efectiv pentru că avea o coborâre care pierdea vreo 700m în 4 kilometri. Am avut un gol în burtă numai când am văzut acel profil. Intrăm în sala în care era ședința tehnică și începe cumva să fie clar că nu fac parte din peisaj. Numai oameni super fit, fețe cunoscute de pe podiumurile concursurilor. Organizatorul vine și prezintă traseul și ne spune că s-a muncit 70 de zile la el, ne spune unde sunt trecerile mai grele (peste tot aparent pentru mine) și ne precizează încă o dată echipamentul obligatoriu. Era clar complet diferit de alte curse la care mai fusesem. Trebuia să fim pregătiți pentru orice se putea întâmpla la 2000 de metri în locuri destul de izolate. După ședință am băgat niște paste și am plecat spre pensiune unde am făcut ultimele pregătiri ale bagajului și bicicletelor și ne-am băgat la odihnă.

17 iunie – Iezer, 70km, 2150m Câmpulung-Stoenești

Am ajuns la 8.30 la start. Cred că prima impresie a fost de wow ce biciclete sunt aici, cred că sunt expoziții internaționale mai slabe ca participare. Ne-am pus ultimii la start, pentru că aveam o vagă idee unde ne situăm ca valoare. Cătălin era mai optimist, zicea că după ce începe urcarea o să depășim și noi dar nu cred că avea idee cât bine merg.

Start. Primii 4km sunt pe asfalt și deja pierd plutonul după câteva sute de metri. Aș fi reușit probabil să mă țin o perioadă dar obiectivul principal era să țin pulsul jos și cadența sus. Când intrăm pe forestier avem doar o echipă în spate și începem să mai prindem 1-2 echipe de mixt și un veteran. Și începem să urcăm mult pe forestier pe un soare arzător. Am urcat primii 16km in 2h20, cam 900m. Urmatorii 10km au fost destul de văluriți prin pădure și au mers destul de greu și ei pentru că mi se pare mai dificil să urc pante abrupte și scurte decât să țin un ritm lent constant. Am mai băgat niște mâncare și am băgat aproape 1.5l de lichid (nu mai vreau să văd isostar mult timp de acum înainte). După 25km am ieșit în sfârșit în golul alpin, am mâncat la primul punct de alimentare și am început să urcăm pe un forestier lin cu o priveliște superbă în toate direcțiile. Este genul de urcare care mă motivează puternic pentru că efectiv simt cum îmi dă putere frumusețea peisajului. A fost singurul moment din cele 4 zile în care am avut senzația că nici Cătălin nu poate merge mai repede ca mine. A urmat al doilea punct de alimentare și un push până sub vârful Păpușa. De acolo a urmat o potecă superbă săpată de organizatori care traversa muntele pe o lungime de 2km cu prăpastia într-o parte și cu vârful în cealaltă. O muncă imensă depusă de Lucian Clinciu și echipa sa. Pe Lucian l-am întâlnit pe potecă, venise să mai lucreze un pic și să încurajeze participanții. Am trecut și prin zăpadă și pe o bucată scurtă am avut curajul chiar să mă urc pe bicicletă. Cătălin s-a dat pe bucăți mai lungi aici.

13445275_1290723254288434_1646711526857074358_n

În sfârșit după 6 ore de la start ajung la startul coborârii de care mi-era atâta teamă. Pentru început se coboară printre niște smocuri mari de iarbă. Poteca printre smocuri este lucrată și marcată dar din cauza neîndemânării și a vântului o ratez și după ce iau vreo 2-3 dâmburi mă dau peste cap în fața unor voluntari. Cea mai ușoară și pe moale căzătură luată vreodată. Aproape nu-mi vine să mă ridic. Dar mai avem încă 35 de kilometri și acum trebuie să ajung jos. Coborârea continuă accentuat pe iarbă și vântul puternic aproape-l zboară din potecă pe Cătălin. După iarbă urmează o potecă cu multe pietre mari și fixe printre care sau peste care trebuie să te strecori. Deja îmi amorțesc mâinile de la tras de frâne și mă mai opresc. Mă dau de vreo 2 ori jos că-mi este frică dar scap. Ajungem în pădure și panta e și mai mare parcă dar îmi este un teren ceva mai familiar, m-am dat mai des prin păduri decât prin bolovanii de la 2000 de metri. Rădăcinile le trec cu ceva emoții iar Cătălin trebuie să mă aștepte din ce în ce mai des pentru că merge mult mai cursiv ca mine. 7km de coborâre făcuți într-o oră și apoi încă puține minute pe un forestier pașnic și ajungem în Rucăr. De aici trebuia să mergem 15km pe DN, kilometri necronometrați. Cum era deja târziu am mers cât de tare am putut până am dat de urcarea spre Mateiașu (aproape de Valea Mare). Pe la mijlocul urcării s-a rupt firul de tot și a trebuit să mă opresc că simțeam că vărs. Am constatat ulterior că am făcut urcarea într-un timp foarte apropiat de cel al unor rutieri mult mai experimentați care mergeau să se odihnească pe bucata necronometrată. La punctul de alimentare din capătul urcării am stat mult. Nu-mi mai venea să plec. Mersesem deja 8h30 și deși știam că mai e puțin nu reușeam să mă urc pe bicicletă. Într-un final ne-am pus în mișcare și am făcut 29 minute pe ultima bucată (cu destul de multă coborâre). Au fost niște kilometri ff frumoși cu o coborâre printr-o coborâre de pini, iar foarte abruptă, a trebuit de 2 ori să mă dau jos. De fapt nu a trebuit dar nu aveam suficientă încredere în mine că pot să fac respectivele bucăți și eram prea obosit. Am ajuns la finish dupa 9h si 5 minute (7h50 cronometrat). Am reusit cu greu sa bag juma de porție de paste (deși erau ff bune) și am căutat soluții de transport spre Câmpulung unde aveam mașinile. Când am văzut că nu găsim nimic prea curând ne-am urcat pe biciclete și am mai dat probabil cei mai lungi 15km pe asfalt din viața mea. Încă 200m de urcare destul de abruptă și încă o oră de mers. Când am ajuns am dat gata 2 limonade și n-am reușit să mănânc decât o gură de ciorbă. Pur și simplu organismul n-a vrut mai mult.

Am ajuns pe la 9 la pensiune, am curățat un pic bicicletele și ne-am culcat.

18 iunie. Leaota, 46km, 1920m

Atat zice Polarul meu. Etapa care mi se părea cea mai ușoară înainte pentru că făcusem urcarea și mi se părea ușoară. Pantă nu foarte mare (13km de urcare mai abruptă, 1100m diferență după primii 12km în care se câștigă vreo 300m). Am pierdut plutonul după câteva sute de metri din nou, de data asta nici măcar pentru că voiam să mă menajez ci pentru că nu puteam. M-am chinuit o oră pe primii 12km, cei pe care aproape nu se urca și pe care probabil într-o zi normală îi făceam în 40 de minute. Apoi a început coșmarul, n-am mai putut să mănânc, n-am mai suportat nici isostarul, a început să mă doară ficatul să am senzație puternică de greață și am făcut opriri la fiecare kilometru. În ciuda acestor probleme am prins cele 2 echipe de mixt precum și un grup de 5-6 cicliști care urcau în aceeași zi spre vârf. Căldura îngrozitoare n-a ajutat și nici lipsa apei. Paradoxal aveam 1 bidon plin cu isostar dar nu puteam bea din el. M-a ajutat Diana de la echipa Vodafone cu puțină apă până când în sfârșit am ajuns la un minunat izvor din golul alpin. De acolo parcă urcarea a mers un pic mai bine (cum spuneam priveliștea de sus îmi găsește rezerve de energie pe care nu credeam că le mai am), chiar dacă din loc în loc am mai făcut push aproape pe plat. Nu cred că am fost vreodată mai golit de energie ca pe urcarea asta. Am ajuns sub vârful Leaota în 4h25, un record negativ greu de depășit. Priveliștea a mai tăiat din amărăciune și din oboseală.

13422250_1291321257561967_7798862098565901676_o

De aici speram să înceapă coborârea și am fost foarte dezamăgit că n-a fost așa. A urmat un traseu extrem de tehnic. Pentru început o traversare similară cu cea din ziua precedentă pe care nu prea am reusit să mă urc pe bicicletă.

13434928_1291322934228466_5093667407323058681_n

M-am simțit mai bine când până și Elisei Miron a zis că s-a dat des jos în zona aia. Catalin a fost mai curajos și era cât pe ce să adoarmă până am terminat eu bucata asta. Apoi un teren vălurit cu câteva bucăți de push bike care semănau mai degrabă cu alpinismul decât cu mtb-ul. Coborârea spre Cheile Grădiștei a fost puțină și grea, cu multe urcări intercalate. 7h30 minute pentru cei 45km.

Singura parte bună a zilei a fost că am reușit să mâncăm și ne-am cazat ff bine la Cheile Grădiștei unde apa fierbinte, un somn bun și proviziile (sucuri, apă) aduse de cumnatul meu m-au ajutat să mă recuperez un pic.

19 iunie. Piatra Craiului, 1950m, 63km

Prognoză de ploaie toată ziua. În realitate 3 stropi la finish și din nou o zi extrem de călduroasă.

După start dăm o tură de aproape 4 km prin complex. Încă 100m de urcare suplimentară față de cei 1850 anunțați. Dar măcar am reușit să-i vedem puțin și pe cei din față profitând de configurația traseului.

Primii 16 km au fost o lungă coborâre presărată cu câteva mici urcări până în Dâmbovicioara. Greu de crezut că ne-a luat aproape 2h dar coborârile au fost abrupte, cu mult noroi, cu mine coborând și mai prudent decât de obicei, cu o pană făcută de Cătălin care a luat ceva timp să se repare având tubeless. Și cu mult push pe urcările abrupte intermediare. Deja media heart rate-ului a scăzut de la 159bpm în prima zi la 138 într-a treia. Nu mai aveam forță să urc pulsul pe bucăți mai dificile.

Din Dâmbovicioara se urcă pe asfalt la Ciocanu. 2.4km de urcare la 11% pantă medie. A fost una din cele mai ușoare urcări din viața mea. Drumul era necirculat cu vizibilitate mare și în față și în spate și am făcut urcarea de-a latul. A fost singurul mod în care am reușit să mențin o viteză constantă și un puls acceptabil. Am făcut urcarea în aproape 30 de minute. De acolo am coborât în Șirnea unde ne-a așteptat unul din cele mai bune puncte de alimentare din vreo cursă de mtb. Brânză proaspătă, cornulețe, gogoși, halva. Nu mă puteam opri din mâncat mai ales că deja nu prea mai suportam batoanele. Și am avut și surpriza plăcută că băieții de la Merida nu ajunseseră încă (a doua oară, se mai ajungea o dată în punctul ăsta după vreo 30 de km). Cu siguranța că ne vom mai înfrupta o dată din bunătățile astea am plecat mai departe.

A urmat poate cea mai ciudată bucată de drum pe care am făcut-o în vreo cursă de mtb. O coborâre de câțiva kilometri pe valea Sbârcioarei, coborâre în care drumul se intersecta de vreo câteva zeci de ori cu râul și avea bucăți lungi de mers prin albie. Mi-au înghețat picioarele pentru că m-am dezechilibrat de suficient de multe ori și alte dăți nici n-am încercat, am luat bicicleta în spate și am trecut frumos prin apă. Dar și când am reușit să fac bucăți întregi prin apa până la pedale, printre bolovanii care se vedeau pe fundul apei, satisfacția a fost imensă.

A urmat o urcare lungă pe forestierul superb din Prăpăstiile Zărneștilor și un push spre șaua Joaca. Push mai lung decât era cazul dar iar nu mai aveam picioare deloc. Inclusiv pe forestierul destul de lin m-am mai dat jos din lipsă de energie. Aici am băgat și un prim gel care și-a făcut destul de repede efectul. În șaua Joaca ne-am întâlnit din nou cu Lucian, cu care ne mai întâlnisem și pe valea Sbarcioarei, incredibil ce repede se mișcă. Ne-a pozat și ne-a încurajat. Coborârea a fost foarte frumoasă și mult mai ușoară ca în ziua precedentă.

13466379_1292098960817530_3522758865842632458_n

Zona asta din mijlocul Pietrei Craiului este superbă, de-abia aștept să mai ajung acolo. La final ne-am mai chinuit vreo 2km pe asfaltul spre Cheile Grădiștei. Iarăși urcat de-a latul pe cât posibil, aici fiind ceva mai circulat drumul. Am ajuns aproape în același timp cu echipa soț-soție din Bistrița cu care am mers aproape tot drumul.

8h30 de minute și un sentiment de descătușare la final, urma etapa cea mai ușoară și ultima. Am mâncat zdravăn, am băut și o bere cu Cătălin să sărbătorim că a doua zi aveam de condus și n-aveam șanse. Apă caldă și somn, am văzut și 10 minute din meciul României cu Albania. N-am fost în stare să merg la ședința tehnică pentru cursa de a doua zi, eram absolut terminat.

20 iunie, Bucegi 44km, 1720m

Nu părea că o să termin pentru că am început cu niște dureri atroce de genunchi pe primele bucățele de urcare. Din fericire s-a coborât destul de mult apoi și când am alunecat într-o râpă și m-am oprit în urzici n-am mai simțit o perioadă durerea de genunchi. Am coborât în Moeciu și am început urcarea la început pe asfalt și apoi pe forestier spre șaua Strunga. Pe asfalt deși era aproape plat nu reușeam să trec de 12km/h și în fața noastră un maratonist la antrenament era de neatins. Cum a crescut panta a și dispărut din vedere. M-am concentrat la pedalat și am mai împins genunchiul și cu mâna ca să mai ajut și am ajuns la zona de push bike prin pădure. Și am împins o grămadă dar am mai găsit și câteva zone mai plate pe care am reușit să mă mai urc și să mă bucur de frumusețea potecii din pădure. Pe nesimțite în doar câteva ore am ajuns în golul alpin al Bucegilor și de la mare depărtare se vedeau oamenii așteptându-ne în șaua Strungulița. Urcarea de aici până aproape de șa a fost pe forestier și a fost parțial ciclabilă. Mai precis când vântul era din spate era perfect, am mers și cu 10km/h, când era din lateral se putea merge, când era din față mă dădeam jos. Pe bucata finală de push spre șa am simțit adrenalina transmisă de încurajările lui Lucian și de faptul că simțeam apropierea de finish și la capătul puterilor am ajuns sus după 4 ore de la start. Șaua Strungulița este un loc superb, bătut de un vânt puternic, cu priveliște superbă atât spre cota 2000 cât și spre Moeciu. Este un sentiment minunat să vezi toată urcarea sub tine

A urmat un track frumos spre șaua Strunga și coborârea spre Moeciu. O coborâre extrem de grea și de periculoasă pentru cineva așa de slab ca mine. Potecă îngustă, versant abrupt, multe treceri peste pietre sau printre.

13497733_1293329937361099_2803344031867716678_o (1)

Multe locuri în care m-am dat jos și altele în care am mers mult prea încet. Cătălin susține că pe multe bucăți e mai puțin periculos să mergi mai repede dar nu mă simt încă acolo. După ce am ieșit din golul alpin bucata prin pădure a fost fabuloasă (nu mai găsesc adjective). Răcoroasă, tehnică dar mai rapidă chiar și pentru mine. Singurul inconvenient e că mai avea contra pante și eu îmi coborâsem mult șaua iar șaua coborâtă + urcări+ genunchi dureros accentuau și mai mult durerea. Una din concluziile acestor 4 zile este că din toate tipurile de coborâri mă simt cel mai bine în pădure și cel mai rău pe cărările înguste sau pe cele de pe marginea unui versant.

Cu 300m înainte de ultima bucată de asfalt Cătălin a făcut un snake bite pe coborâre. N-a fost rău că urma o urcare de 5km pe asfalt și odihna a prins bine.

Iar asfalt, iar de-a latul dar mai era puțin și nici genunchiul parcă nu mai durea. Mă uitam la altitudine și mă bucuram la fiecare metru câștigat din cei 300 verticali rămași. Până și Cătălin părea că obosise un pic dar încă se chinuia să meargă la fel de încet ca mine.

La finish mi-am stăpânit cu greu lacrimile de descătușare. Am fost fericit că am ajuns, că s-a terminat suferința dar am regretat totuși puțin pentru că presimt că va trece ceva timp până voi mai găsi trasee atât de frumoase.

Multumiri

Am făcut multe trasee frumoase de la noi. Am urcat la Omu, am urcat pe Iezer, pe Leaota, am făcut traseul lung de la Pucioasa, de la Tușnad, traseul scurt de la Geiger. Nu am găsit nicăieri ce am găsit la concursul ăsta. Atâta plăcere a oamenilor atât a celor care se dădeau cât și a celor care organizau, trasee atât de complete cu toate tipurile de poteci și clar nimic atât de greu. Îmi pare bine că n-au fost timpi limită că nu terminam nici prima etapă. Îmi pare bine că am prins vreme bună că nu stiu cum făceam coborârile pe ploaie. Singurul lucru un pic neplăcut pentru mine a fost că fiecare din primele 3 etape a fost mai grea decât era anunțat inițial. Deși poate a fost bine că nu s-a anunțat de la început traseul exact că nu știu dacă mai mergeam dacă vedeam dinainte profilul primei etape.

Felicitări Lucian Clinciu (Carpathian Man), unul din cei mai remarcabili oameni pe care i-am cunoscut și mulțumiri lui Cătălin Maxim (lucrez într-un mediu cu mulți profesori buni dar nu știu prea mulți care să aibă atâta răbdare și capacitate de a încuraja cât a avut el), fără de care sigur n-aș fi terminat cursa asta. Toate pozele și filmul din acest articol îi aparțin lui Cătălin.

Dacă vă place mtb-ul, nu ratați această cursă peste 2 ani. Nu veți găsi nimic similar în România.

Ce facem cu banii de la Stagii pe Bune

Anul acesta am schimbat câteva lucruri la Stagii pe Bune. Mai precis am introdus câteva pachete pentru companiile care doresc să vadă un număr mai mare de aplicanți. Ca orice lucru nou care costă bani acesta a ridicat o serie de probleme.

O să încerc pe scurt să explic câteva lucruri despre  Stagii pe Bune, despre modul în care se finanțează, despre obstacolele pe care le întâmpinăm în fiecare an, despre ce facem cu sumele enorme pe care le obținem.

În primul rând Stagii pe Bune este un program al unui ONG, program demarat în 2005 și realizat prin intermediul acestui ONG din 2006 (când ne-am prins că nu mai putem să-l finanțăm din resurse proprii și ne trebuie sponsorizări). În primii 10 ani (2006-2015) Stagii pe Bune a atras finanțări de la companiile partenere, finanțări cu o medie de sub 15k Euro/an (mai puțin la început, mai mult în ultimii ani). Finanțările nu se fac exclusiv prin contracte de sponsorizare, câteodată se fac și prin contracte de prestări servicii. Pentru acestea plătim impozit 16%. Pentru salariile pe care le dăm (puține și mici) plătim impozite ca toți angajatorii (încă o dată suma care ajunge la angajat). Pentru donațiile pe care le facem pierdem TVA-ul 🙁

Cu acești bani organizăm evenimente cu sute de participanți în 2 orașe, ținem în viață un program la care participă activ anual peste 1500 de studenți, facem debugging și adăugăm features, facem vizite la companii pentru a atrage stagii, investim în publicitate, PR, design, materiale.

De când au început să ne crească veniturile am donat o parte din venituri în fiecare an către facultățile partenere. În urmă cu 2 ani colegii de la Iași și-au luat un server și alte echipamente mai mici. Anul trecut am dotat laboratorul de programare de la Facultatea de Automatică și Calculatoare (12 statii + monitoare – toate noi).

Anul acesta jumătate din încasările aduse de pachetele nou introduse le vom folosi pentru a achiziționa echipamente pentru Facultatea de Matematică și Informatică din Universitatea București.

Credem în ceea ce facem și credem că împreună cu partenerii noștri Bitdefender, Adobe, Amazon, Intel, Ubisoft, Unicredit BIS, Teamnet, TotalSoft, VMWare construim un program educațional util atât pentru studenți cât și pentru facultăți și companii, un program care aduce valoare și lasă și ceva în urma sa.

O nouă provocare

Am făcut lobby în ultimii 10 ani pentru stagii, pentru ca studenții să acumuleze experiență pe timpul verii și apoi să se întoarcă full-time la școală. Pot să privesc în urmă și să spun că a fost în același timp un mare succes și un mare eșec. A fost un succes pentru că ponderea studenților care nu făceau nimic în stagiu și care aduceau o ștampilă de la mama/tata/vecinul a scăzut de la 80% pe la 2-3%. Pentru că din ce în ce mai mulți studenți vin la colocviul de practică încântați că au lucrat în proiecte reale, că și-au adus o contribuție, că au fost implicați. În același timp a fost un eșec pentru că toți vor cumva să continue să lucreze și cum nu găsește aproape nimeni joburi part-time aleg practic să renunțe la facultate (a se citi să aleagă cele mai ușoare specializări prin care trec ca rața prin apă) și să continue cu jobul full-time.

Poți să-i acuzi? Poți să nu-i înțelegi? Au dobândit o independență financiară, fac lucruri care-i încântă, au un job bun (mulți doar pentru asta au dat la facultate) și nu le este clară valoarea adăugată pe care le-o aduce terminarea facultății pe bune (își vor da seama ceva mai târziu).

Nu mă omor după eșecuri așa că anul acesta mi-am propus să fac ceva nou. Într-o echipă super-tare ne pregătim să lansăm o platformă care să schimbe lumea să mulțumească pe toți să ofere joburi part-time pentru studenți. Cred că așa vom permite studenților să facă și facultatea pe bune, să își obțină și experiența și independența financiară dorită. Vom permite și companiilor să păstreze și să dezvolte relații cu studenți foarte buni. Vor beneficia și facultățile care nu vor mai avea studenți doar cu numele.

Ce părere aveți?

Ghidul meu de supravietuire la Prima Evadare

Pentru inceput vreau sa va spun ca iubesc concursul asta, este cel care m-a facut sa descopar mtb-ul practic si sa trec de la utilizarea bicicletei pentru mers la serviciu la mersul prin paduri, pe la munte, pe la curse. Am fost la 4 editii (si la cateva recunoasteri) si am terminat intre 300-500 si fara sa am vreo cazatura mai rea si cred ca pot sa scriu un mic ghid pentru incepatori.

Prima Evadare este un concurs pe care poate sa-l faca aproape oricine care mai face miscare ocazional si are macar experienta unor plimbari un pic mai lungi cu bicicleta (1-2 ore). Incerc sa fac ghidul de jos diferentiat un pic in functie de obiective si de antrenament. Sfaturile organizatorilor le gasiti aici: http://primaevadare.ro/sfaturi/

Incepator, vreau sa termin, n-am antrenament Intermediar, am mai facut ture pe bicla Merg bine pe bicicleta, dar n-am mai fost la curse
Ce trebuie sa stiu cum se face o pana, sa ma asigur cand schimb directia + sa merg cu o mana astfel incat sa pot sa ma alimentez in timp ce merg
 Ce bagaj ar trebui sa am Daca nu ai antrenament o sa termini probabil in 3.5-4 ore minim. Ar fi util un rucsacel cu camera, leviere, pompa, haine de ploaie + eventual tricou de schimb, ceva mancare in caz ca ai probleme intre punctele de alimentare, bidon cu apa+saruri, pastile cu saruri in functie de antrenament pot lipsi hainele de schimb Daca prognoza e buna si crezi ca te incadrezi in 3 ore camera, levier, bidon, pompa sunt suficiente. La limita te poti baza ca gasesti camera/pompa pe traseu dar s-ar putea sa pierzi mult timp
 Start Este bine sa te pozitionezi la coada plutonului. La start se pleaca ff repede si sunt mari sanse sa te accidentezi. Pe primii km se merge cu 35-45km/h si sunt destul de multi care risca depasiri ce pot cauza rani grave depinde cat de sigur pe tine esti la vitezele mari de la start si ce spirit de conservare ai. Daca te pui imediat dupa primele 700 de locuri atunci trebuie sa fii pregatit de un rush de adrenalina in primele 10 minute Daca nu ai un numar bun si vrei sa te pozitionezi in fata trebuie sa vii macar cu o ora inainte la start.Mare atentie pe primii km
Alimentatie trebuie sa mananci si sa bei frecvent chiar daca nu simti ca iti este foame. Adrenalina cursei s-ar putea sa te faca sa uiti sa te alimentezi si la un moment dat vor aparea foarte brusc si neplacut carceii. Opreste la toate punctele de alimentare si mananca, nu uita sa-ti umpli bidonul, dizolva sarurile in bidon sunt extrem de importante mai ales daca este cald si transpiri mult Daca ai un control bun al bicicletei mananca in timp ce mergi. Soseaua dinainte de Ghica e un loc bun de alimentare, vei mai avea pe la km 40 si 50 drumuri late prin padure pe care va fi comod de alimentat. Bea apa des.

Am tot mentionat necesitatea sarurilor din apa. Ati primit si in pachetul de concurs gasiti si in Carrefour isostar si probabil veti gasi in majoritatea magazinelor de biciclete. Cand transpirati se pierd sarurile din organism si daca bagati doar apa in loc veti avea probleme dupa cateva ore. Nu sunt expert, va spun ce am invatat pe propria piele. In 2012 am avut un start excelent, am mers f bine pana la Ghica, mi s-a parut ca ma simt bine si n-am oprit sa alimentez si pe la km 40-45 au inceput carceii care m-au tinut pana la finish. Estimez ca am pierdut cam 20-30 minute pentru ca n-am investit 2 minute sa opresc sa ma realimentez corect.

Puncte dificile pe traseu

  1. Virajul de la zoo. Scade ff mult viteza si se ingusteaza brusc traseul si in plus avem acum si sens giratoriu in mijloc pe care s-ar putea sa nu-l vezi daca esti in pluton.
  2. Dupa ce se intra in padurea de la Baneasa la finalul primei linii drepte este un viraj la dreapta. Imediat dupa viraj sunt 2 balti mari si cei mai multi vor incerca sa le evite astfel incat iarasi viteza scade ff mult. Strigati hop cand va opriti.
  3. Pentru cei mai avansati probleme pot fi pe campul de dupa stana cand sunt practic 2 poteci paralele despartite de iarba. Ca sa depasiti trebuie sa treceti repede de pe o poteca pe alta si puteti avea surpriza unor sleauri sau ale unor pierderi de aderenta.
  4. Dupa ultimul punct de alimentare (linia ferata) urmeaza niste bucati mai dificile prin padure cu sleauri ce sunt trecute prin lateral. Daca este ud aici se aluneca destul de tare si sunt multe cazaturi.
  5. Dupa linia ferata este o coborare care poate sa ti se para abrupta si apoi o urcare la care sunt mari sanse sa nu ajungi pe bicicleta in varf. Incearca sa treci pe foaia mica si un pinion mai mare inainte de panta si s-ar putea sa ajungi sus. Daca este deja noroi cel mai bine este sa te dai jos dinainte.

Alte idei care mi se par utile

  • Incearca pe cat posibil sa nu schimbi brusc directia mai ales daca nu stii cine este in spatele tau. Un corolar al acestei idei ar fi ca este bine ca din cand in cand sa te mai uiti si in spate.
  • Daca totusi trebuie sa opresti brusc striga hop. Este foarte neplacut cand intra cineva in tine cu viteza
  • Daca vezi pe cineva care are probleme e ok sa intrebi daca poti ajuta. Daca ai o camera in plus sau ajuti pe cineva cu un instrument o sa vezi ca experienta Prima Evadare va fi si mai placuta.
  • Daca simti ca esti mult mai lent decat cei din spate incearca sa-i lasi sa treaca atunci cand se poate. Scade sansa ca ei sa incerce vreo depasire riscanta din care sa iesi sifonat.
  • o revizie a bicicletei inainte nu strica, suna inainte la service, s-ar putea sa fie supraaglomerat
  • multumeste voluntarilor
  • bucura-te de experienta

Nimic despre IT

Dupa cum spune si titlul nu voi discuta explicit situatia IT-ului din Romania. O sa scriu un pic despre piata textilelor, confectiilor si pielariei. Sigur este o piata despre care nu stiu foarte multe dar am gasit niste referinte interesante pe care as vrea sa vi le prezint.

In 2003-2005 aceste industrii au atins un varf in Romania atat ca numar de angajati, numar firme dar mai ales ca pondere in totalul exporturilor tarii. Usor incredibil industriile de textile si confectii aduceau in 2003 25,3% din valoarea exporturilor Romaniei. Tot incredibil in 2013 mai reprezentau doar 7.5% [1].  Tot in aceeasi categorie de statistici numarul de angajati in textile din regiunea centru era in 2008 (3 ani dupa ce incepuse deja declinul) cu 40% mai mare decat cel din 2013.

Un alt articol din 2006 [2] descria declinul acestor industrii si oferea cateva solutii interesante pentru remedierea situatiei. Problema principala identificata in 2006 era ca 90% din firme lucrau in sistem lohn (o definitie a regimului de lohn o gasiti la [3]). Acest lucru a facut ca industria sa fie extrem de sensibila la mai multi factori: aprecierea leului care defavoriza exportatorii (asta ii afecta pe toti dar ii afecta mai mult pe cei cu marje mai mici), concurenta mainii de lucru mai ieftine din Asia si cresterea generala a costurilor din Romania, pierderea fortei de munca cu nivel superior de calificare catre alte tari din UE, lipsa brandurilor autohtone.

Iata si strategia guvernului Romaniei din acest domeniu pentru perioada 2005-2009 [4]. Interesanta analiza SWOT care mentioneaza la Weaknesses urmatoarele:

  •   Lack of own products sales networks on foreign markets
  •  Most of the Romanian companies work under the lohn or CMT system, which limits the access to finance, technology and value retention.
  • Existing industrial structure discourages horizontal cooperation among domestic manufacturers (!!!)
  • Absence of a proper general framework to foster entrepreneurship and to improve upon marketing, managerial and related skills

Hai sa vedem ce s-a identificat la Threats:

  • Possibility of customers relocating production sites in lower wages countries and dismantling operations in Romania, where a large share of the industry operates under the “lohn” system
  • Late orientation towards more complex products addressed to superior market segments.

Marius Bota de la Babes Bolyai se intreba in 2005 [5] ce se va intampla cu industria de textile dupa intrarea in UE si concluziile erau ca un numar mare de companii se va muta spre Asia, multe din companiile noastre vor disparea. Sugestiile sale erau investitii in R&D si marketing, productii sub brand propriu.

Acum recititi primul paragraf si intrebati-va cate branduri de textile/pielarie romanesti cunoasteti.

Industria de textile nu a cazut complet in Romania. A cazut insa suficient de tare incat sa piarda in 5 ani 40% din angajati si asta dupa ce a mai inregistrat o cadere majora in 2005 cand conform [6] a pierdut 7% din angajati in doar 9 luni. S-au identificat din timp slabiciunile industriei precum si posibilitatile de dezvoltare si de crestere dar masuri nu s-au luat decat cand a fost mult prea tarziu. Doar in intervalul 2007-2009 peste 30% din firmele active din domeniul productiei textile n-au reusit sa faca fata schimbarilor.

Stiu ca titlul este “Nimic despre IT” dar poate reusiti totusi sa faceti o legatura.

Sa ne uitam un pic la date

Articolul lui Catalin Tolontan a avut o idee oarecum similară cu cel pe care l-am scris eu dar pleca de la premiza ca educația (sau mai degrabă lipsa ei) nu mai este principalul factor în votul acordat PSD-ului. El se baza pe sondajul IRES. Mi-am găsit un pic de timp să arunc o privire pe datele IRES si m-a izbit modul diferit de prezentare a datelor. În general când se prezentau date statistice referitoare la vot se arăta distribuția voturilor în funcție de vârstă și de studii. IRES a colectat datele acestea dar le-a prezentat ușor diferit. În loc să ne spună de exemplu câți din cei cu studii superioare l-au votat pe Ponta și câți pe Iohannis ne-a spus care este ponderea celor cu studii superioare în votanții lui Ponta și respectiv a lui Iohannis. De asemenea nu au prezentat date decât pentru primii 5 candidați, lăsându-ne să ghicim ce s-a întâmplat cu restul.

Care este problema cu acest mod de prezentare? Problema este că cifrele nu spun mare lucru și că pot fi interpretate ciudat. Da, a crescut numărul de votanți cu studii superioare și ponderile sunt aparent asemănătoare în acest tur. Dar hai totuși să ne uităm mai cu atenție la câteva din date și să le privim pe altă axă.

Am transformat datele inițiale în felul următor. Dacă un candidat a avut x% din voturi și un anumit segment (de ex studii superioare) a avut ponderea p% în voturile lui iar acel segment a avut s% pondere în totalul votanților putem afla relativ simplu ponderea votanților candidatului în segmentul dat (dați temă copilului dacă nu mă credeți :P)

Iată câteva grafice:

65plus18-3410clasestudii superioare

 

Nu vreau să le comentez dar vreau să fac câteva observații. Votanții din afara primilor 5 au acumulat (în studiul IRES) 12.5%. Din aceste procente 3.5 avea Kelemen, 1.5% aveau independenți necunoscuți si restul erau împărțite între Dan Diaconescu, CVT și Meleșcanu. Voturile acestora 3 din urmă se duc (cu o probabilitate destul de mare) către Ponta.

Haideți așadar să vedem cum arată segmentele acestea în turul 2 considerând următoarele presupuneri:

  • structura votanților dpdv educație și vârstă rămâne neschimbată
  • Iohannis ia voturile de la Udrea, Macovei, 50% Tăriceanu, 50% Hunor, 20% restul
  • Ponta ia 50% de la Tăriceanu, 50% Kelemen, 80% restul
  • Distribuția voturilor lui Kelemen este de 3.5% în fiecare categorie (nu am date să speculez și votanții lui au fost preponderenți pe criterii etnice, presupun că au aceeași structură ca restul populației)

18-34T265plust210claset2studii superioaret2

Acu mi-am dat seama ca Iohannis a apărut cu roșu și Ponta cu albastru, pare ca excelul nu știe politică și eu sunt prea neatent la ora asta:) 

Inițial pusesem culorile pe dos. Am corectat:)

N-aș vrea să comentez prea mult imaginile acestea, doar să vedem că și cifrele ne pot păcăli ușor și că modul lor de prezentare contează enorm (nu cred că mai scria Tolontan articolul dacă i s-ar fi prezentat rezultatele astfel).

De ce este vina mea că a câștigat Ponta alegerile?

M-am trezit astăzi dimineață cu speranță în suflet și am deschis rapid calculatorul să văd că Dragnea se înșela ieri când anunța 41% pentru Ponta, 30 pentru Iohannis, Tăriceanu pe 3 și Macovei pe 5 cu sub 5%. Din păcate nu s-a întâmplat asta și speranța s-a transformat în dezamăgire, greață, furie. Cum pot să fie oamenii atât de proști, atât de dezinformați m-am gândit. Și peste tot în jurul meu, în mediul virtual în care exist toți spuneau același lucru. Alții mai vehiculau varianta furtului (deși și numărătoarea paralelă ACL spune același lucru) sau a faptului că nu au fost lăsați românii să voteze (studenții în centrele universitare și diaspora în ambasade). Aproape fără excepție (și mă includeam aici) lumea ”mea” nu știe oameni care să fi votat cu Ponta sau Tăriceanu și-i consideră pe ceilalți proști, needucați și cu multe alte ”calități” din aceeași sferă.

Lucrurile astea le citeam și le discutam evident online când îmi beam cafeaua în drum spre lucru. Și totuși ceva este în neregulă. Avem jumătate din oamenii cu drept de vot care nu au venit la urne și din jumătatea rămasă totuși aproape jumătate a votat cu PSD-ul, mai mult de atât, cu exponentul a tot ce e mai rău în PSD (aș vrea să continui cu câteva invective dar n-aș vrea să întrerup firul care se vrea logic).

Jumătatea aceea de Românie este aproape ruptă de mine. Este un cluster cu care nu avem aproape deloc legături, nici eu și nici prietenii mei. Și totuși există și îmi decide într-o oarecare măsură viitorul. Îi acuzăm că votează un partid corupt, că votează hoți, că trăiesc din taxele plătite de noi ceilalți. Dar nu încercăm să-i înțelegem.

Și aici apare prima greșeală. Nu reușim să ne punem în pielea pensionarului care trăiește din mila rudelor după ce a muncit o viață și care este dependent de mărirea pensiei sau de banii lăsați de copii. Nu ne punem în pielea omului de 40-50 de ani care după 20 de ani de muncă (uneori muncă ce necesita studii superioare) a fost dat afară și nu-și mai găsește de lucru decât ca paznic sau mai rău. Nu reușim să ne punem în pielea omului cu studii medii care lucrează casier la Carrefour și care câștigă 800 lei pe lună și care vede coșuri de cumpărături egale cu jumătate din salariul lui lunar. Pentru oamenii aceștia capitalismul este rău. Sunt oamenii care au nevoie de ajutoare sociale, care depind de existența PSD-ului la putere și pentru care alternativa le amenință efectiv supraviețuirea. Nu suntem cu nimic diferiți din punctul de vedere al cunoașterii celor din jurul nostru decât Ponta care declara că toți copiii din clasa I au tabletă sau smartphone. Ok el este prim ministru și ar trebui să știe mai bine dar noi ne pretindem mai inteligenți.

A doua greșeală pe care o facem este că după ce că nu recunoaștem existența acestor oameni și nu empatizăm cu ei îi disprețuim pentru alegerile pe care le fac. Acest dispreț nu face decât să adâncească prăpastia dintre noi.

A treia greșeală este că noi, care ne pretindem elitiști, inteligenți, progresiști (mai găsiți si voi calificative) nu facem nimic sau aproape nimic pentru a ne apropia de această categorie. Avem mai mulți bani și deci trăim în alte cartiere, copiii noastre merg la alte școli și ne tratăm la alte spitale. În mediul virtual le dăm ignore și-i eliminăm din listele de prieteni câteodată doar pentru că au o altă opinie politică. Suntem într-o zonă de confort, câștigăm decent, mergem la sală și ieșim în oraș, stăm pe Facebook și schimbăm idei pe care le considerăm inteligente și care au scopul să schimbe lumea dar nu facem aproape niciodată ceva pentru această cealaltă Românie.

Oamenii aceștia nu au avut șansa unei educații, au crescut într-un mediu care i-a învățat să fie dependenți de stat să le ofere o slujbă și apoi o pensie. Guvernele PSD au fost foarte mulțumite să-i păstreze așa iar guvernele liberale în loc să le ofere șansa să iasă din starea asta mai rău i-au adâncit. Iar noi, hai sa trec deja la singular, eu nu am făcut nimic pentru ei. Nu am încercat să fac un program educațional pentru țigănușii de pe strada mea, nu m-am implicat să învăț oameni mai în vârstă să se recalifice și să-și găsească altceva de făcut. Am așteptat tot de la stat să facă ceva pentru ei pentru că mi-am plătit taxele și statul trebuie să rezolve. Sunt la fel de vinovat ca și ei că Ponta a câștigat primul tur. Cred că am găsit răspunsul la întrebarea care mă măcina de dimineață. Sunt dezamăgit pentru că Ponta a câștigat din cauza mea.

 

mountain bike in 2014

Anul meu ciclist a început sub semnul Geiger 2013 la care am făcut cei 50km în 5h26’, din care vreo 2 ore pe Măgura, căţărare pe care am calat fizic rău de tot (bilantul pe 2013 l-am făcut aici: http://vlad.posea.eu/2014/02/08/mountain-bike-in-2013/).

Anul acesta am hotărât că nu se mai poate şi că trebuie să învăţ să mă caţăr. Mi-am făcut un upgrade la un Radon Race 6.0 şi m-am apucat să mă dau mai întâi în primăvară prin Băneasa ca antrenament pentru Prima Evadare. Prima tură mai lungă și cred că singura înainte de Prima Evadare a fost recunoașterea pe care am făcut-o cu Silvia (fiică-mea) până la Palatul Ghika. Cu așa de puțin antrenament Prima Evadare a fost un mic dezastru, reușind să scot cea mai slabă clasare din ultimii 3 ani, 3h05 și locul 460 și la fel ca în 2013 primii sub podium la categoria Companii. Fizic am stat mult mai bine decât în anii precedenți dar nu m-am descurcat deloc bine din punct de vedere tehnic pe șleaurile înnămolite din a doua parte a traseului. De asemenea am ajuns la concluzia că este concursul de care îmi este cel mai frică din tot timpul anului. Primii kilometri sunt absolut haotici mergându-se cu viteze foarte mari si cu foarte mulți concurenți care-și asumă riscuri aiurea.

În mai am mai realizat o premieră, i-am împrumutat soră-mii bicicleta mea veche (un corratec x-vert de 26”) și am mers împreună la cursa organizată de XCRiders la Sărata Monteoru. A fost o baie de nămol foarte plăcută și am și mers un pic pe bicicletă. Iarăși un concurs pe care-l recomand, făcut cu pasiune și pe un traseu foarte frumos.

Între timp tot în prima parte a anului m-am hotărât să mă înscriu la NoStress Triathlon, la tura lungă așa că m-am apucat să înot și să alerg. Cu o lună înainte de concurs am alergat prima oară 2 kilometri fără să fie la un joc de fotbal. Partea bună a antrenamentelor pentru triatlon a fost că am început să slăbesc și am coborât pentru prima oară în foarte mulți ani sub 90 kg. Din păcate însă la triatlon n-am mai ajuns. În ziua dinaintea cursei am fost la recunoașterea traseului și a început o ploaie care a durat 12 ore și mi-a fost frică să mă duc să înot 40 de minute în apă rece fără costum. Cred că singurul lucru pe care-l regret din punct de vedere sportiv în 2014 a fost neparticiparea la această cursă.

Săptămâna următoare a fost MarVin una din cele mai bine organizate curse de la noi, foarte aproape de București și pe un traseu foarte frumos. MarVin 2013 a fost a treia mea cursă pe munte și am terminat cei 36km în 3h27’ locul 139 din 175 la categorie. Anul acesta am terminat în 2h29’ locul 50 din 155 la categorie. Am fost super încântat nu neapărat de rezultat cât de faptul că am reușit să bat foarte multă lume pe urcări și că m-am simțit excelent din punct de vedere fizic.

Rezultatul de la MarVin m-a ambiționat să mă antrenez și deși o perioadă lungă n-am mai ajuns la nici o cursă am început să fac ture mai lungi de antrenament pe munte și în același timp să mai scot și copilul la ture. Am făcut cu Silvia tura de la MarVin și săptămâna următoare a reușit să termine tura scurtă de la Surmont. În luna iulie am reușit să fac Leaota (Bădeni – vârf și retur), creasta Baiului din Valea Doftanei, Sinaia – Dichiu – Omu și retur.

Luna august ne-a adus un prim podium, Silvia terminând pe 2 la Bucșani la categoria ei de vârstă. A urmat un ultim antrenament pentru Geiger la Sinaia pe traseul Sinaia – 1400 – 2000 (oribilă urcarea asta) – Scropoasa – Dichiu – Sinaia și în sfârșit pe 17 august cursa pe care am așteptat-o tot anul.

Înainte de Geiger am avut mici probleme de sanatate și mă cam gândeam să mă las păgubaș mai ales că și vremea era destul de rea în dimineața cursei. Dar la cât transpirasem pentru cursa asta totuși am zis sa iau startul și pe primii kilometri am mers doar cu gândul să-mi păstrez energia în coada plutonului. Când a început urcarea am început și eu să depășesc și am reușit să fac prima urcare de pe offroad fără să mă dau jos, după ce cu un an înainte am urcat vreo 10 metri. Pe Măgura m-am simțit excelent și am depășit multă lume și la fel și pe ultima urcare. Ca de obicei am pierdut mult pe coborâri dar am ajuns sănătos la finish cu 1 oră mai bine decât în 2013. Geigerul este probabil cea mai specială cursă de MTB de la noi și obiectivul meu pe termen mediu (2-3 ani) este să ajung să pot termina tura lungă.

Din păcate Silvia a căzut la Geiger când era pe locul 2 și s-a julit destul de rău. Partea bună a fost că a ambiționat-o foarte tare faptul că n-a primit medalie la Sibiu 🙂

După Geiger a mai urmat la câteva zile o urcare Brașov – Poiană la care am resimțit din plin oboseala. Îmi propusesem să urc pe Postăvarul dar am renunțat pentru că simțeam că nu o să fac fațăL. Luna august am încheiat-o la Lacul Vulturilor, o tură superbă organizată de XCRiders. M-am simțit bine aici că deși o tură cicloturistică mai puțin competitivă am reușit să stau destul de aproape de oamenii din primul pluton care urcau incredibil și am urcat aproape 100% pe bicicletă pe un traseu pe care cu un an în urmă n-aș fi visat să-l pot face. Mi-a părut bine c-am ajuns la Lacul Vulturilor pentru că e un loc de care auzisem din copilărie de la bunicii născuți în Nehoiu și mi-am dorit de foarte mult timp să-l văd.

Pentru că încă mai aveam energie m-au convins niște prieteni să facem o tură de șosea. Eu am ieșit cu 29erul cu cauciucuri de 2” destul de tocite și ei cu cursierele. Am plecat din Brașov – Poiană – Râșnov – Predeal – Sinaia. Am mâncat în Sinaia și apoi am încercat să mai urcăm și la cotă. A fost cea mai neplăcută urcare din tot anul pentru că mi-am epuizat toată energia încercând să stau după cursiere și spre cotă am terminat benzina complet. Pur și simplu nu am mai reușit să înaintez și pe o urcare pe care o făcusem lejer cu o lună înainte acum simțeam că nu mai pot. Am reușit să-mi găsesc rezervele să ajung la gară (mi-a fost extrem de greu și la vale) și am renunțat să mai alerg cursiere momentan

Două zile mai târziu am însoțit-o pe Silvia spre cea de-a doua victorie din carieră (după Geiger 2013). Și-a câștigat categoria la Câmpina pe un traseu destul de dificil de 5km.

Ultima cursă a sezonului a fost la Pucioasa. Am ajuns acolo provocat de foștii mei studenți care erau în echipa de organizare din partea Endava și n-am regretat. Am terminat traseul de 40km în 3h20’ locul 34 din 77. Foarte frumos traseul sper să revin și să îmbunătățesc timpul la anul. Din păcate această cursă pare că a înlocuit în calendar maratonul de la Tușnad care este absolut superb și care nu s-a organizat în 2014.

Am încheiat sezonul de munte cu o tură pe Iezer. Am urcat de la Râușor până sub Iezerul Mic și ne-am întors pentru că începuse să ningă și începuse să ne prindă hipotermia.

Momentan am cam pus bicicleta in cui. Am mai făcut câteva mici ieșiri de antrenament cu Silvia în Tineretului pe traseul de la Moontime Bike. Nu reușim încă să-l facem integral pe bicicletă dar la anul sper că vom reuși amândoi asta.

Am urcat anul asta în jur de 18000 de metri pe bicicletă, am văzut locuri superbe și am dat jos peste 10 kilograme. Sper ca anul următor să merg măcar la fel de mult, să nu mă accidentez și să mai progresez un pic din punctul de vedere al tehnicii.

Cel mai sportiv an al meu a fost completat cu un loc 1 la bridge la Trofeul Hipodrom de la Ploiesti și cu o participare într-o ștafetă de 4*10.5km la Maratonul București (am alergat 10.5km în 1h01′). Si la sfarsitul lunii noiembrie voi participa in premiera pentru mine la concursul de Divizia A la echipe la bridge.

La final vreau să mulțumesc partenerilor de sport într-o ordine aleatoare: Vlad Berteanu (mentorul de la triatlon), Cătălin Mățăoanu, Emil Slușanschi, Răzvan Rughiniș, George Avramoiu, Ioana Posea, echipa Facultății de Automatică și Calculatoare, echipa XC Riders cu care am făcut niște ture de MTB de neuitat, Dragoș Niculescu, Costin Raiciu și Radu Stoenescu care m-au alergat pe șosea, Radu Negrea, Răzvan Florea și Bogdan Iordache cu care am alergat la maraton, Vlad Rusu și Alex Mugioiu care m-au suportat la bridge și nu în ultimul rând familiei care mi-a permis să-mi fac de cap. Mulțumiri speciale celui mai sportiv membru al familiei, Silvia.

siguranta unui job care te invata totul

Am fost zilele trecute la o întâlnire facultate-firme referitoare la cum putem să ne adaptăm la cererile în creștere ale industriei. O afirmație mi-a rămas în cap și am tot măcinat-o câteva zile până m-am hotărât să scriu un articol referitor la ea. Afirmația era ”dați-mi un student că îl învăț eu tot ce am nevoie”.

Mi-am amintit că este o modă a joburilor în care intri într-o companie și te trec printr-un program de traininguri în care presupun că tu nu știi aproape nimic. După acest program de training le poți rezolva liniștit problemele. Aceste joburi, de multe ori la companii cu nume și destul de bine plătite, prezintă un pericol pe care puțini îl conștientizează.

Imaginați-vă că sunteți CEO la o companie și aveți nevoie de oameni care să nu facă lucruri foarte complexe și la costuri cât mai mici. Pui la punct un program de training eficient prin care poți să faci un om productiv într-un timp foarte scurt și poți să îți faci un punct de lucru relativ repede și cu costuri destul de mici (costul de training pentru câteva luni). Punctul ăla de lucru poți să-l muți dintr-o țară în alta imediat cum îți oferă altcineva mână de lucru cu pregătire similară dar mai ieftină și/sau facilități fiscale mai bune.

Reveniți acum în pielea angajatului. Ați făcut un training de 2-3 luni în care ați învățat care sunt valorile și procedurile din firmă și apoi cum trebuie să vă faceți jobul. Dar la job nu folosiți aproape nimic din pregătirea acumulată în facultate și jobul este repetitiv și în decurs de câteva luni nu ați învățat absolut nimic nou și nici nu pare că veți învăța ceva nou prea repede. Practic jobul pe care îl faceți poate să-l facă oricine care face acel training de la început. Deci sunteți foarte ușor de înlocuit. Și mai mult de atât toate joburile din jurul vostru sunt ușor de înlocuit, toate joburile pentru care v-ați ”specializat” în ultimul timp pot să dispară într-un timp extrem de scurt pentru că CEO-ul a găsit costuri mai mici în țara vecină. Valoarea voastră pentru CEO este reprezentată de valoarea educației pe care o aveți, de costul de timp și de bani pe care trebuie să-l plătească pentru a vă înlocui. Dacă jobul pe care-l faceți îl poate învăța cineva în 3 luni și acel cineva este dispus să lucreze pentru mult mai puțin aveți o mare problemă.

Singura șansă pe care o avem și voi și eu și noi toți în fața globalizării este să ne creștem permanent valoarea prin acumularea de cunoștințe noi și mai mult de atât să nu ne expunem riscurilor de a lucra pe joburi care să folosească mult prea puțin din ceea ce știm