jurnal proiect fonduri structurale – episodul 2 – contractarea

Nu stiu câți dintre voi iși amintesc primul episod din seria ”Jurnal de proiect pe fonduri structurale” scris de prietenul meu anonim. Va dau oricum linkul in caz ca ați uitat. Iată și episodul 2.

La mai puțin de o lună de la scrierea proiectului am aflat că l-am câștigat. Nu puteam să cred. Era un nou record de eficiență din partea unui organism al statului. Nu mi s-a mai întâmplat până acum să aud așa ceva. Proiectul părea foarte promițător și începusem să-mi fac griji că în pesimismul meu făcusem gantt-ul proiectului gândindu-mă că începe din septembrie (era martie când l-am scris). Se dăduseră indicații să facem gantt-ul ca și cum proiectul ar începe în iunie și îmi reproșam că nu am avut încredere în mecanismele statului. Mai mult de atât aveam și un ofițer de proiect remarcabil, unul dintre cei mai prietenoși și mai săritori funcționari publici pe care i-am cunoscut. 

Care va să zică eram în aprilie și eram primii câștigători ai unor proiecte structurale în acest domeniu. Entuziasmul și motivația erau la cele mai înalte nivele. Au început să vină însă niște mici cerințe suplimentare – acte semnate de la toți partenerii din toată țara. Le-am obținut într-un timp record (1 săptămână). După câteva săptămâni mai apare o cerință. O rezolvăm și pe aceea și mai așteptăm câteva săptămâni. Se face mai, se face iunie. Mai apar câteva cerințe minore pe care le rezolvăm destul de rapid și care sunt urmate de lungi perioade de tăcere. Se face iulie. Grijile mele pentru gantt începeau să se transforme. Fusesem prea optimist. Nu vedeam cum va începe proiectul în septembrie. Prin august, în mod subit suntem invitați să semnăm contractul. De ieri pe azi, în mijlocul vacanței, trebuia să aducem rectorul politehnicii să semneze un contract la autoritatea de management. Pentru a lămuri lucrurile la noi în general se duc contractele la un prorector, acesta le semnează și apoi se duc mai departe. Așa însă nu era bine pentru ei. Cu chiu cu vai am găsit un prorector disponibil să vină cu noi să semneze, dar nu putea să pună și ștampila pentru că nu avea voie să o scoată din instituție…

Proiect scris în martie, câștigat în aprilie, semnat în august. Lucrurile păreau să intre pe calea cea bună. Săptămânile de curierat prin București și zecile de mailuri și plicuri schimbate păreau să dea rezultate. Trece însă vacanța și nu se întâmplă nimic. În septembrie ni se spune că la nivelul guvernului nu s-a aprobat nu știu ce ordonanță și că nu au cum să dea banii. Perspectivele deveneau iar sumbre. Urmau alegerile și după alegeri urma epurarea politică obișnuită în instituțiile statului – care se blochează de obicei în acest interval. A venit și octombrie. În octombrie am avut câteva întâlniri cu un consilier al primului ministru care spunea că el crede că sunt mici șanse să se mai miște ceva anul acesta.

Surpriză însă, un telefon întâmplător dat pe 2 noiembrie la autoritatea de management aflăm că ni s-a trimis notificarea de demarare a proiectului cu 2 zile înainte. Evident însă că faxul se pierduse la rectorat:)

7 luni de la câștigarea proiectului. O grămadă de muncă și de alergătură neplătită de nimeni. Nervi consumați și timp irosit pentru a contracta un nenorocit de proiect care probabil într-o țară civilizată se contractează într-o săptămână (afirmație neverificată n.r.)

Ce putem să învățăm din această experiență? Că nu poți să pui nici o bază în instituțiile statului. Că aceste instituții sunt supra-aglomerate și timpul lor de răspuns este îngrozitor de mare. Că guvernul care trebuia să creeze cadrul pentru cheltuirea fondurilor europene din 2005-2006 nu a reușit să facă acest lucru nici la finalul lui 2008 (2 ani de la intrarea în uniune). Că poți să pleci cu cele mai bune intenții într-un astfel de proiect dar ți se pun atâtea frâne că îți vine să îți iei câmpii…

Și partea proastă este că cele mai mari neplăceri pe care le-am avut cu acest proiect de-abia urmează – în etapa de implementare.

Va urma.